Managementul de acasa

Ieri, in timp ce-mi spalam cana de cafea, mi-a venit in minte un curs de management pe care l-am facut pe vremea cand lucram. Chiar ma gandeam zilele astea - daca nu era seful meu asa dragut sa nu-mi prelungeasca contractul fara sa ma anunte (vedeti, deja am trecut peste suparare, sunt doar ironica) - peste cateva zile ar fi trebuit sa ma intorc la munca. Adica sa las minunatie de galusca la cresa si eu sa fiu din nou o doamna machiata, coafata si alte alea la birou (nu ca acasa n-as fi:)) ).

No, ma rog. Alta era ideea. Legat de cursul ala - mi-am amintit o chestie geniala pe care tot incerc sa o aplic si acasa si nu-mi iese mereu (pentru ca in teorie totul e superb, dar practica ne omoara!). Treaba cu "cum sa delegi sarcini?" (sau de ce e bine sa o faci:) ). La munca e clar - era problema mai tuturor managerilor. Dar acasa? Pai si acasa se iau in considerare exact aceleasi argumente: (1) eu stiu si pot sa fac treaba asta cel mai bine (sincer acum...cine stie sa spele vasele mai frumos decat mine? sau sa intinda rufele? sau sa dea cu mopul pe jos? :)) ), (2) pana dau indicatii altcuiva mai trece niste timp care e evident pretios, (3) daca persoana careia ii dam indicatii ne fura locul? :))) Okay, trei nu se aplica acasa pentru ca ar fi hilar. 

Sunt absolut convinsa ca muuuulte mame se confrunta cu atitudinea asta. Care pe termen lung e total devastatoare. De ce? Pentru ca daca nu delegi sarcini ajungi sa: 

- fii mereu obosita

- fii un pachet de nervi si frustrari

- nu ai timp deloc pentru tine

- creezi o falsa dependenta (ai impresia ca ceilalti nu se pot descurca fara tine - ceea ce nu-ti doresti neaparat, asa-i?) 

- ajungi la 50 de ani sa faci tu tot - mereu - pentru toti membrii familiei (puterea obisnuintei, huh?) 

Eu recunosc cu mana pe inima ca-mi place sa fac chestii prin casa: sa spal rufe, sa le intind, sa fac ordine, curat - daca m-as pricepe si la zugravit, pus tapet, pus parchet - orice - as face. Dar mai stiu ca nu sunt singura. Si nici nu as vrea. 

Mai problematic cu genul asta de femei (asta sunt si eu acum si lucrez la mine ca sa nu mai fiu asa!:) sa stiti ca am facut progrese) - e momentul in care ele devin mame. Atunci cand apare un copil in familie si mai ales cand creste si incepe sa fie constient de faptul ca poate face singur lucruri - el trebuie lasat sa faca. Ajutat, invatat cu rabdare. Dar lasat. Sa facem noi totul in locul lor nu e o solutie.

De exemplu: Cristian are aproape 11 luni. Uneori, pentru ca trebuie sa plecam undeva sau pur si simplu pentru ca nu am dormit eu destul, prefer sa ii dau iaurtul in gura cu lingurita si sa ne vedem in continuare de treaba. Dar el e baiat destept si dupa vreo doua trei lingurite imi ia obiectul roz din mana si il duce singur la gura. Evident ca la varsta lui nu face lucrurile perfect - nici nu m-as astepta la asa ceva - o parte din iaurt ajunge pe masuta lui, o alta parte pe bavetica, putin pe langa gura si ceva ceva unde trebuie. Cu toate astea, satisfactia lui e de nepretuit! Se distreaza foarte tare cand mananca singur, se joaca cu lingurita, o tina in gura fara maini - cu alte cuvinte invata. Daca nu l-as lasa, nu ar putea exersa - si as ajunge la 5 ani sa ii dau tot eu in gura. Imi doresc asta? Nu. 

Vor urma multe etape probabil, la noi aventura abia incepe. Deja il implic cate putin in toate activitatile. Ne uitam impreuna la masina de spalat cand bag rufele, ii explic ca o sa iasa curate de acolo, cand dau cu aspiratorul il las sa stea pe langa mine (acum rade, la inceput ii era frica). Udam impreuna florile si vorbim cu ele ca sa creasca mari si frumoase. Deja 5 orhidee au bobocei :) 

Cand va incepe sa poate face si alte lucruri, il voi lasa. Pentru simplul fapt ca vreau sa aiba incredere in el, in propriile forte. Si pentru ca vreau sa fim o echipa. Toti trei. 

Pana la urma totul este un exercitiu si cu cat exersam mai mult cu atat o sa ne iasa mai bine. Vorba bunicii "ca la matematica" :) 

E important sa empatizam cu puii de om. Imaginati-va ca trebuie sa schimbati o roata la masina (help!). V-ar iesi din prima perfect? Ati stii de unde sa incepeti? Well...:) Cam acolo sunt si ei. Ii vrem niste adulti misto care stiu sa ia decizii si siguri pe ei? Sa le oferim sansa asta atunci. 

Si un fel de PS: tocmai mi-am amintit de o scena din "The shift - ambition to meaning" by dr Wayne Dyer (e undeva pe la minutul '46). Va las sa-l vedeti, clar tot filmul e de vazut! Dar scena e legata de un moment cheie unde unul dintre personaje (o mamica) isi tot striga copiii sa vina la masa...hai, uitati-va la film, ca e misto! :) 

Nepoti vs bunici - despre ce, cum, unde, cat si mai ales daca

Miercuri am fost la un seminar foarte fain despre parenting tinut de Urania Cremene :)

Am inregistrat cateva chestii care mi s-au parut misto cu telefonul pentru ca voiam sa le auda si Andrei, dar si mama (adica bunica din dotare:) ). Andrei era evident la munca, asa ca am inceput sa ii povestesc mamei ce fain a fost si ce idei misto si cu exemple si tot tacamul (a propos de asta o sa incerc sa fac si un rezumat al seminarului - nu promit ca azi pentru ca e deja trecut de 23h, dar cand am timp & chef ma pun pe scris). Dupa cateva minute, mama: "Mda..astea-s idei de americani" :)) Urania ne prevenise ca s-ar putea sa fie un pic mai complicat cu bunicii, pentru ca deh, ei vin din alta lume. Si chiar asa e. 

Si chestia asta m-a pus pe ganduri. Ma pusese dinainte, dar acum parca mai aprig. De fapt m-a facut sa ma gandesc care ar trebui sa fie de fapt rolul bunicilor si cata responsabilitate trebuie sa le lasam lor. Capcana e destul de mare. Apare Timpul vs Bani. De ce spun asta? Pentru ca multe mame sunt nevoite sa se intoarca la munca atunci cand copilul implineste 11, respectiv 1 an si 11 luni (btw ce aberatie asta cu o luna trebuie sa stea tatal cu copilul, ce mod elegant al statului de a mai castiga niste bani!). In mod normal, in tarile mai dezvoltate, copilul este dus la cresa, dupa care la gradinita. Putin cam devreme ce-i drept, dar cam asta e cursul lucrurilor. In Romania, tendinta mamelor este sa-si lase odraslele cu bunicii. Pentru ca e mai comod, mai ieftin. 

Dar cat e de sanatos - pentru dezvoltarea armonioasa a copilului - sa fie crescut de bunici? 

Va spun sincer ca in viziunea mea nu e neaparat o solutie. Nu e deloc peiorativ, este o realitate cu care ne confruntam zilnic. 

In primul rand, bunicii copiilor nostri, adica parintii nostri au prins vremuri cu mult diferite fata de ceea ce traim noi acum: final de razboi mondial, comunism, supunere, teama, uneori lipsuri, lipsa de informare. Viata lor era simpla si nu prea. Era simpla pentru ca nu existau multe optiuni, dar lipsa optiunilor ducea probabil la frustrari cat casa. Nu le-a fost usor, sunt convinsa. Intre servici, spalat rufe cu mana, fiert fineturi, facut de mancare, calcat, culcat copii - nu cred ca se gandeau nici o clipa daca Copilul lor de azi va fi Adultul implinit de maine. Pur si simplu nu aveau timp, iar sistemul nu le oferea sansa asta. Era probabil o chestie asa SF - vorba aia, idei de americani! 

Dincolo de diferentele de viziune deci - mai am un hop. Rabdarea. Un copil inseamna rabdare. Uneori are nevoie sa ii explici ceva de zece ori, de douazeci ca sa inteleaga. Va vrea sa mearga in patru labe pe asfalt si prin iarba, sa mangaie frunzele, sa te JOCI cu el in nisip. Va vrea sa fie si sa se simta liber, sa aiba control asupra actiunilor lui. Si asta ore in sir. Eu am rabdare si stiu ca pot sa trec peste o zi ca asta pentru ca e al meu, il iubesc si vreau sa se dezvolte frumos. Sunt bunici care au rabdare. O ora, doua. O zi, doua. Dar a treia zi copilul va sta in tarc/patut/ camera lui singur pentru ca bunicul/bunica au obosit. Vor sa stea intinsi pe pat, sa se uite la o telenovela si dupa sa o povesteasca cu prietena la telefon inca o ora. Si e dreptul lor, pana la urma. Au muncit o viata intreaga, acum trebuie sa se odihneasca. 

A propos de asta, cati bunici ati vazut pe jos prin parcuri, prin nisip, jucandu-se cu nepotii lor? Exact! :) Cel mult, hata-hata in leagan juma' de ora, dupa care inapoi in carut. Iar copiii au nevoie de joaca, de miscare, de energie. 

In afara de asta, bunicii au tendinta de a rasfata. Bag mana in foc pentru toti bunicii din lume. Cu vreo exceptie, doua. Ii rogi ceva, dupa 5 minute fac tot ca ei. Ceea ce e un pic frustrant pentru parinte. Pentru ca pur si simplu parintii au o anumita idee despre cum vor sa isi creasca copiii, bunici alta. A propos de asta, am auzit des "Pai ce? Eu nu stiu sa cresc copii? Uite, am crescut 3 si uite ce sanatosi sunt!" Parerea ta. Sa cresti copii e mai mult decat sa-i imbraci, sa le dai sa manance si sa-i duci la scoala de mana. Asta poate sa faca oricine. Si Maricica cu 3 clase. 

Evident, orice discutie cu bunicii in care vine vorba despre cresterea copiilor e soldata cu victime. Ei cu ale lor, tu cu ale tale. Uneori apar discutii interminabile, iar intelegerea reciproca a punctelor de vedere seamana mai degraba cu o noapte cetoasa decat cu o dimineata senina cu soare. Calea de mijloc este ca bunicii sa nu intervina in educatie. Adica sa-si petreaca exact timpul ala de calitate cu nepotii, in care sa ii invete cantecele si sa le faca cate o prajitura cu pudra de roscove si migdale (zic si eu).   

A propos de asta, mai citisem un articol (incerc sa il caut) cum ca exista o diferenta majora intre copiii crescuti de bunici si cei dusi la gradintia: cei din urma sunt mai sociabili si au vocabular mult mai bogat decat al celorlalti, care se pare ca pot avea chiar dificultati de integrare. Si se descurca mult mai bine singuri. Bunicii au tendinta de a face totul in locul nepotilor, crezand ca le fac un bine celor din urma. Doar ca tendinta aceasta creaza un handicap major pe viitor, dincolo de incapacitatea sau nestiinta de a face anumite lucruri: lipsa increderii in sine. 

Pe de alta parte, mai citisem tot intr-un articol (am inceput sa caut serios argumente pro si contra pentru lasatul copiilor cu bunicii) cum ca copiii se pot simti "abandonati" daca sunt lasati dintr-o data cu bunicii pentru perioade indelungate de timp. Ceea ce e de inteles. Dupa o perioada lunga in care copilul sta aproape tot timpul cu mama lui, aceasta dispare si este inlocuita de bunica. Se pare ca unii copii - deveniti adulti - au chiar probleme in a se atasa de alti oameni, din cauza acestui sentiment de "abandon" trait intr-o perioada vulnerabila a copilariei. Sunt lucrurile carora nu le acordam importanta pe moment, dar repercusiunile se vad pe termen lung. Si ne miram ca ajunsi la varste adulte, copiii nu ne vorbesc, ne trateaza cu raceala si indiferenta. Ranile nu se inchid atat de usor. 

Se pare ca oricum cele mai multe probleme pe care le avem la varsta adulta se trag din copilarie. 

Asadar, bunicii trebuie neaparat, dar neaparat sa existe in viata copiilor nostri, dar rolul lor trebuie sa ramana de bunici :) Care sa ii invete sa iubeasca animalele, sa fie mai buni, mai blanzi :) 

Somn usor