Ganduri nocturne.

Tocmai ne-am intors de la o petrecere si de fiecare data cand lumea imi spune cat e de minunat Cristian imi dau seama de 1. cat sunt de norocoasa ca il am si 2. cat sunt de indragostita de el! 

Nu pot sa-mi dau seama exact daca e vorba de vreo aliniere de planete, dar suntem foarte fuzionali noi doi :) Vorbesc de noi doi - fara sa-l excludem pe Andrei - pentru ca noi ne petrecem cel mai mult timp impreuna, adica 24h din 24h. Evident, atunci iti petreci atat de mult timp cu cineva, ajungi sa il cunosti foarte bine. Cristian a avut multe perioade faine, dar cea mai cea e perioada asta in care a inceput sa rupa cuvinte. Multe. In fiecare zi ne surprinde cu cate ceva nou. Nu m-as fi gandit niciodata ca printre primele lui cuvinte o sa se numere "patent", "ghinda", "papucii" :) Zice multe, dar intelege si mai multe. Stie cateva litere, mi le arata mai mereu - cum are ocazia.  

Am incercat de la inceput sa ma pun mereu in pielea lui si sa il respect asa cum respect orice om. Nu l-am tratat niciodata ca pe un copil "care nu intelege mai nimic", i-am oferit argumente la orice decizie pe care am luat-o, in orice situatie in care m-a insotit am vorbit cu voce tare ca sa inteleaga logica mea. La cumparaturi vorbesc aproape non-stop cu el, il pun in cos si ii spun de ce luam cutare si cutare, cand uit cate ceva si alerg cu el printre rafturi ii spun ca am uitat sa iau si ca trebuie sa ne intoarcem :) Pe el il amuza, dar sunt convinsa ca inregistreaza tot ce ii spun. 

Cred ca a contat mult si faptul ca l-am purtat - mai intai in wrap, dupa in boba (si in curand in bumbo toddler) - pentru ca avand copilul atat de aproape ii explici fara sa-ti dai seama tot ceea ce faci, ce e in jur. 

Nu l-am jignit niciodata, nu am tipat la el si nici macar nu ma gandesc ca as putea sa dau in el. Doar gandul asta imi da un fior rece pe sira spinarii. Stiu, multi poate se gandesc ca e inca mic si ca mai tarziu "o sa vad eu". N-o sa-mi schimb optica si sunt convinsa ca violenta nu naste decat frustrare si ura in mintea unui copil, in nici un caz nu creste oameni frumosi si intelegatori. Violenta nu e niciodata o solutie, e doar reactia unor parinti frustrati si neputinciosi. Copiii nu au nici o vina.

Nu l-am rasplatit niciodata pentru ceva anume, dar nici nu l-am pedepsit - pentru ca sunt doua chestii in care nu cred. Nu i-am conditionat nici o actiune de genul "daca papi tot, mergem afara". Mi se par invechite si inutile. O sa caut si niste articole legate de asta si daca aveti timp si chef Urania Cremene tine un seminar la Brasov, gratuit si parca vorbeste si de trebusoarele astea interesante...

A avut si are inca momente in care plange, in care il doare ceva sau pur si simplu vrea la mine in brate. Nu i-am spus niciodata nu. L-am tinut exact atat cat a vrut el, cat a avut nevoie. M-am pus in pielea lui, mi-am dat seama ca singurul om in care are incredere necondionata sunt eu. Asa ca l-am strans tare mereu, l-am pupat pana i-am revazut zambetul, i-am vorbit calm si i-am spus ca il iubesc. Ii spun mereu de fapt :) 

Doarme inca cu mine, mi s-ar parea ciudat sa nu-i mai simt mirosul. Ma enerveaza cumplit oamenii care isi baga nasul aiurea fara sa le cer pareri si imi spun ca "n-o sa mai scap de el". Ma face sa zambesc amar sintagma asta. Evident ca l-am facut ca sa scap de el - nu ca sa-l iubesc de nu mai pot!

Uneori, cand suntem doar noi si ne distram prin casa - mi se pare ca nu exista copil cu care m-as fi potrivit mai bine. E calm, intelegator, bland. Intelege cam tot ce ii spun si de cele mai multe ori imi raspunde cu un "daaa" asa lung. Vocea lui ma termina. E al meu. Il iubesc de nu mai pot

Povestea brioselor cu afine

Mi-am dat seama - in timp - ca eu nu sunt vreo pasionata de bucatariseala. Cu toate ca am avut perioade cand gateam destul de mult - nu pot sa spun niciodata ca abia asteptam sa o fac! :) 

De cand a inceput Cristian sa manance si altceva...well...am luat-o de la capat. Noroc ca deocamdata lui nu ii plac chestiile foarte complicate. Se multumeste cu peste la cuptor, budinci de chia, supe, ciorbe, biscuiti de ovaz, quinoa cu fructe - chestii din astea. Nici nu ma vad gatind tocanite sau sarmale. 

Ei bine, in hei-rup-ul meu de ieri, dupa ce la pranz facusem supa de pui, mancarica de linte, pui la cuptor cu legume si inghetata home made (I know.....cred ca m-am stricat la cap) - seara pe la vreo 21:30 visam doar sa stau cu cracii in sus pe canapea. But guess what? Dupa ce l-am culcat pe Cristian m-am apucat de niste briose cu afine (la cat am gatit ieri, merit o saptamana pauza!:)) ). Bai, deci mirosea in casa de-ti venea sa-ti tai venele de pofta! Evident ca nu m-am atins de nici una ieri, dar mirosul, mirosuuuuul! Si vine Andrei acasa de la munca. Intra exact cand erau aproape gata: "Ce-i acolo in cuptor?" Eu, happy si semi-adormita, dar happy si entuziasmata si bla bla...ca femeile in bucatarie cand se bucura ca fac ceva bun si nu se bucura singure...u know :"Briose cu afine!:)" (si asteptam asa sa curga laude si vai iubita mea ce bine miroase si ce bune tre' sa fie si mama mama abia astept sa le gust). La care zbang drang! Andrei: "Dar de ce le-ai facut cu afine?" Say whaaaat? Adica in casa miroase de mori, e trecut de 22h, eu puteam sa stau cu cracii in sus dupa o zi de stat in bucatarie & alergat la locul de joaca si pe strazi si el vine si ma intreaba de ce briosele sunt cu afine :))))))))))) "Hai, da-te-n pisici!:))" 

Data viitoare faci foamea!

Evident ca puteau sa fie cu zmeura si intrebarea era aceeasi.

Si cica femeile nu-s niciodata multumite :)) 

No seara faina 

 

1 an si 7 luni.

Astazi - 7 august - se incheie Saptamana Internationala a Alaptarii si tot astazi Cristian implineste 1 an si 7 luni de baietel minunat alaptat exclusiv.

Aseara incepusem sa scriu un post, dupa ce l-am citit mi-am dat seama ca eram prea obosita si nu prea era coerent. Voiam sa scriu despre o gramada de chestii si iesise un fel de ciorba de informatii si povestioare (s)alandala. Nu stiu azi daca o sa fie mai okay, dar I'll give it a try.

Treaba asta cu alaptatul e o mare nebunie in ziua de azi. Cel putin in zona mea :)

Exista mamici care alapteaza si mamici care alapteaza cu biberonul (e o ironie, am auzit la o mamica o data "alaptezi la san" :)) ) Well..alaptatul nu exista decat daca copilul suge direct de la sursa. In rest poate fi hranit cu biberonul. 

Prietena mea buna, Ralu - a nascut acum 5 zile o fetita minunata. In timp ce povesteam azi cu ea, incercam sa-mi amintesc prima luna cu Cristian acasa. In prima noapte tin minte perfect ca n-am dormit. Deloc. Eram ca o cucuvea - cu ochii pe el. Au trecut noptile, ne-am mai obisnuit unul cu altul, iar acum inceputul bebeluseniei pare de domeniul SF-ului. Ce-mi mai aduc inca bine aminte de la inceput e ca citeam intr-una despre alaptat & momente cheie ale dezvoltarii sugarilor (pusee de crestere, greva suptului) - ca sa stiu exact ce se intampla cu noi doi, sa nu fiu luata prin surpindere si sa iau cat mai multe decizii bune pentru noi doi. 

Ce-am observat la mamici in general - si n-o zic ca sa judec sau ceva, dar pur si simplu asta am observat - este nesiguranta si lipsa increderii in sine (n-am destul lapte, sigur din cauza asta plange bebe, mi-a zis "X" sau doctorita sau vreo asistenta ca sanii mei sunt prea mici/mari, nu am sfarcuri bine formate etc...) And guess what? Intre timp sotul cumpara o cutiuta de lapte praf ca sa fie acolo pusa bine in camara familiei pentru zile negre si intr-un moment de cumpana/nesomn/disperare  i se administreaza micutului sugar o doza buna de lapte cu biberonul (de unde si curge lapticul mai bine) si stomacul fiind plin si ficatul in plin proces de sinteza poc! Micutul cade lat. K.O. Toata lumea e fericita. "Deci ii era foame!" :)) 

Nimeni nu se gandeste de fapt ca mica creatura tocmai se adapteaza la o lume noua, la AER (yap...sa ne amintim unde a stat galusca 9 luni de zile), la zgomote noi, ca vrea sa o simta pe singura fiinta pe care o recunoaste aproape, ca vrea sa ii simta bataile inimii cu care s-a obisnuit. Sa nu uitam nici ca laptele matern are acelasi miros cu lichidul amniotic in care el sta atata timp in burtica (de unde si instinctul imediat dupa nastere de a suge), lucru care il face sa  vrea instinctiv sa  stea mai mult lipit de mama lui decat de oricine altcineva. Si mai important decat orice este ca pana la 9 luni in afara burticii copilul este in extrogestatie. Despre asta daca imi amintesc bine a scris si Ioana (Grozea) aici. Foarte fain articolul si l-am cautat ca sa-l recitesc. I love you, sister! :)  

Stiu ca el naibii de greu pentru o mamica la inceput de drum sa se adapteze. Si pentru ea totul e nou. Poate de la 12h de somn pe noapte trece la 2-3 legate. Poate din diminetile senine nu mai vede decat norii din departare cand ii joaca hormonii feste. Poate nici ea nu stie sa raspunda la intrebarile venite din afara - printre care cea mai frecventa "Dar de ce plange?" :) Dar astea toate trec, bebelusul ala mic mic si neajutorat incepe la un moment dat sa ne zambeasca semn ca totul e bine. Apoi creste, sta in fund, se ridica in picioare, noi ne minunam de parca abia am aflat ca se invarte planeta. Incepe sa mearga, ii cresc primii dintisori, rupe primele cuvinte. Te uiti in urma. Parca a fost un pic greu la inceput, dar nu-ti mai amintesti prea bine. Momentele frumoase au fost prea multe. Si inca sunt.

Pentru mine n-a existat decat optiunea alaptat. N-am cumparat niciodata lapte praf "ca sa fie". Cu toate ca Andrei a vrut sa ia intr-o noapte in care aproape plangeam din cauza ragadelor din prima saptamana. Dar am strans din dinti, am zambit, am oftat si am trecut peste. Doar sunt un erou mama, nu?  

Pe Cristian al meu il iubesc si ador in multe ipostze: cand il mangaie pe Andrei si ii face "iubi-iubi", cand se joaca afara cu fetele, cand face flotari sau yoga (I know..:)) ), cand chitaie prin casa si sare ca o caprita...dar cel mai mult si mai mult ma topesc atunci cand se cuibareste in bratele mele si suge. Mai ales cand suntem doar noi doi, acasa. Se uita in ochii mei cu atata iubire si multumire, incat stiu ca am ales bine. Mi s-a-ntamplat sa-mi dea si lacrimile uneori, dadeau emotiile si iubirea pe dinafara :)

Pentru noi o sa vina un moment, la un moment dat - cand nu va mai suge. Cand o sa vrea el, in principiu. Nu vreau sa-l grabesc, sa-i iau din bucurie. Vreau sa fie totul cu blandete. 

E frumos, e al naibii de frumos sa cresti un copil! :) Si anul asta - acum vreo cateva luni - am primit cel mai frumos compliment de la Maria, prietena mea buna si nasa lui Cristian (poate ea nici nu si-a dat seama pe moment, dar mie mi-a ramas intiparit acolo..bine)...mi-a spus asa intr-o zi frumos "Mai Nico...dar tu esti facuta ca sa fii mama!". Am zambit. Asa e. 

Asa ca mamici din lumea larga - alaptati, daca puteti! Cat sunt mici poate pare greu, dar cu timpul devine atat de frumos si armonios, incat parca asa a fost dintotdeauna :) Dupa fix un an si 7 luni ramane momentul nostru preferat. 

Zi faina sa aveti, ca soare e!